Romania

     După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ţinutul Herţei. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.

     În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de pace de la Paris a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franţa în perioada iunie 1940 – august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a fi numărată printre cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin condițiile Tratatul de la Paris din 1947, Aliații au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că “cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social”, armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și comuniștilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 – martie 1945), unde sunt incluși reprezentanți ai Frontului Național Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiția (Lucrețiu Pătrășcanu) și transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).

     La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu dominantă comunistă, care deținea 14 ministere. Pentru a-și atrage simpatia populației, acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt date la 900.000 de familii de țărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe “greva regală”, adică refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 și 18 mai are loc procesul mareșalului Ion Antonescu și al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareșalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniștii asociază pe mareșal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea.

     După aia au loc alegeri . Cu toate că rezultatele reale indicau victoria decisivă a Partidului Național Țărănesc, rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNȚ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular. Liderii celorlalte partide sunt arestaţi în urma unei înscenări.

     Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și plecarea acestuia în exil forțat.